Deşteptăciunea proştilor

Doi proşti s-au întâlnit cândva la cruce de drumuri. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui, că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. Celălalt se suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care încotro, umplând lumea pân-n ziua de azi…

— Bună vreme, om cu minte, spuse aşadar primul prost văzând că se întâlneşte cu unul care, deşi soarele ardea, purta două căciuli şi trei cojoace.
— Mulţumesc dumitale, om cu scaun la cap, răspunse al doilea, băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart.
Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună, iar, dacă merseră ce merseră li se făcu sete.
— Bună ar fi acum, nişte apă, spuse cel dintâi.
— Phiii! Tare bună, încuviinţă al doilea. Bună de tot…

Şi, ca un făcut, dădură îndată peste două fântâni aşezate, cine ştie de ce, una lângă alta.
— Vezi ? Eu am să beau dintr-asta, spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace, oprindu-se lângă una dintre fântâni.
— Oare cealaltă n-o fi având apă mai bună ? întrebă prostul cu scaun la cap.
Prostul cuminte căzu pe gânduri. Privi fântânile cu îndoială, şi izbindu-se cu palma peste frunte, grăi:
— Ştii că ai dreptate ? Păi, atunci din care să bem?
— He-he, râse cel cu scaun la cap, te-nvăţ eu. Am zis că a doua are apă mai bună? Iacă, bem dintr-a doua!
Dar prostul cuminte, cu două căciuli şi trei cojoace, căzu parcă şi mai tare pe gânduri.
— Aşa-i, pare lesne de zis, răspunse el după o vreme, dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună, a?

Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare, mare şi n-o închise decât după ce strigă:
— Vai de mine! Şi ce-i de făcut?
— Iaca, măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace, tot nu mă pricep ce să spun, vorbi încurcat al doilea prost. Ce ne facem?

Şi amândoi uscându-se de sete, rămaseră să cugete. Oftau şi cugetau. Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână, când la alta, neputându-se hotărî din care să bea.
— Frate-meu, auzi ?… Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte.
— Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. Mă tem c-am şi murit de-a binelea …Dar cum să bem aşa, ca proştii!  Nu-i ruşine ?
— Drept! Aşa-i. Ca proştii nu putem bea, spuse al doilea prost, izbucnind în hohote de plâns.
— Nu mai plânge, că-mi sfâşii inima, rosti atunci cel dintâi, plângând cu lacrimi cât bobul de strugure. Ce păcat că nu suntem mai proşti, strigă deznădăjduit prostul cuminte. Am bea şi noi ca proştii, şi gata…
Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre fântâni.
— Numai ca să ne răpună cu zile au săpat, te miri ce ticăloşi, două fântâni taman aici. Şi două… Una nu le-ajungea ?
Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe :
— Ajutor! Săriţi, oameni buni!… Murim de sete! Dar, cum se aflau departe de sat nimeni nu-i auzi.

Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizînd ochii îşi propti capul în ţărână. Când colo, nasul i se opri într-un ochi de apă stătută, cursă din găleata cine ştie cui.
— Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi, lipăind încetişor, să nu-l simtă tovarăşul, bău toată apa aia verzuie.
Dar, să vezi comedie, tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap, care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare.
— Hai, frate-miu, să mergem, rosti atunci înviorat prostul cuminte. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase!
— Că bine zici, frăţioare, răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. Lasă-le naibii de fântâni…

Şi, încântaţi că nu băuseră ca proştii, cei doi înţelepţi îşi urmară drumul cărând două căciuli, trei cojoace şi un scaun cu fundul spart.

Cel ce nu i-a întâlnit
Rog să-mi scrie negreşit.